Strigătul tău e undeva sub pernă, îl aud intr-o formă suspicioasă, fără să-mi pese de a lui frecvenţă sau vibraţie… Îmi dezleg gândurile în noapte, proiectez imagini mişcătoare, învineţite de timp şi de spaţiu, desenez un cub imperfect şi-l expun în palmă, după care îmi iniţiez al meu plan indescifrabil. Fire de păr se desprind din zare, ce se împletesc cu a mea dorinţă arzătoare… Simţurile mele arse de stimuli androgini, îşi consolidează o nouă fizionomie, o altă viziune… Întrebările oscilante nu mă mai ispitesc atât de tare, le ignor spre a lor splendoare, fără încetare…
Iar TU, un muritor de rând, cu a ta suflare , vei privi o reflexie deformată care îşi plimbă unghiile pe şira spinării de jos în sus, aspirând spre a ta slăbiciune fermecătoare… Şi te laşi prins ca un leu în deplasare, eu îmi amuz gândurile cu al tău “respiro”, îmi las în urmă “cămaşa” purpurie şi te întrebi ce urmează să fie… Aşa rămâi, cu al tău strigăt rămas ca un nod în gât, iar eu păşesc relaxant spre ieşire, cu zâmbetul ascuns subtil sub bărbie… M+am eliberat de a ta “prostie”, acum urmez calea spre a mea fericire…

Să fugi ca o nebună printre “cadavre” excitate nu ţi-ar ajuta cu nimic, în ciuda faptului că ele se prind ca un scai uzat de piciorul tău… Prinde  aerul în pumnul tău şi inhalează-l, simte  euforia zgomotelor din jurul tău, fără a  atinge timpanul cu acele zgârieturi insuportabile lăsate de unghii…

Vorbesc prostii, sunt doar nişte rămăşite rupte din mine, din tine… te uiţi ciudat la mine, ca şi când aş arunca cu o pulbere cenuşie pe trupul tău bolnăvicios… Privirea ta stricată îşi regăseşte consolarea în acele imagini banale, absorbite de toţi şi toate… şi te intrebi ca un necunoscător ce a fost în mintea ta când ai imbrăţişat acel corp călit de timp, ce tremura la o atingere subtilă…

Ecoul răsunător îl presimt până în stomac, jonglând cu sunetele aruncate în voia simţurilor, fără pic de noroi, fără pic de rană… astfel, acel drum al cunoaşterii se prelinge de-a lungul venelor, de la firul de păr până la degetul mic al piciorului… şi strângi cu putere din mâini, îţi infăşori puterea în cearşaful alb şi rece, şifonat de gândurile tale explozive…

Lumea străina de pe stradă mă priveşte atât de profund în oglinda ochilor, ca şi când ar vrea să rupă un şablon prelucrat cu slăbiciuni… un şablon luat ca drept reper în descifrarea minţii… acel şablon pe care îl las la voia intâmplării, e doar o “epidermă” rigidă care nu face altceva decât să-mi protejeze esenţa preschimbată într-o sămânţă… care evoluează,creşte, se metamorfozează, dispare … şi apare în MINE!

Aud din ce în ce mai multe sunete absurde, fără pic de nuanţă, fără rafinament sau fineţe… Lumea mea e construită intr-o manieră ideală temperamentului meu, este consolidată din cărămizi vişinii, putin arse la suprafaţă, dar foarte rezistente in interior… Unii nebuni se zbat ca nişte peşti pe uscat, încercând să spargă cu dinţii o cărămidă, două…  Şi încearcă, încearcă, până când sângele se coagulează cu a lor indiferenţă…

Timpul se sfărâmă, lasând in urmă doar nişte dâre lungi de fantezie şi plăcere, iar eu nu fac altceva decât să-mi situez mintea şi trupul la nivelul timpului prezent… Acel ocol nemărginit al invidiei, al superficialităţii, al ignoranţei, al cuvintelor  deocheate, nu mă mai sperie deloc… pentru ca acel drum vi l-aţi ales VOI, chiar voi, dragii mei… Poate sunt senilă, sau puţin tembelă, dar nu şi oarbă… Eu nu am nicio vină că mintea voastră nu poate relaţiona cu gândurile sau simţurile mele… Ambalajul sufletului meu, deşi e bine conceput, am ştiut să trezesc în mine acel simţ estetic de care mulţi de îndoiau de el… E atât de simplu să te foloseşti cu tact de un “personaj”, dar e pe atât de greu să revii la propriile tale valori … Pentru ca nu poţi jongla toata viaţa cu acele cuvinte uzate, sau cu aceleaşi păpuşi demodate… E vremea să mai explodez din această lume destul de plată şi plină de oameni prost “îmbrăcaţi” cu haine pictate haotic…  Deja s-a instalat frigul, e vremea să vă măriţi garderoba cu haine noi, concepute din mai multe straturi … Straturi fabricate din gânduri picante, tâmpite, superficiale si invechite…

Schimbaţi-vă garderoba, vă rog frumos!

Simt nevoia să-mi chinui propriile instincte,

să mă detaşez de figuri comune,

                                    de vicii nebune,

                    care dăinuiesc în corpuri imune…

Mintea mea trebuie resetată, pentru a putea exploata alte feţe “blânde” sau alte caractere … Să te loveşti de aceleaşi “greşeli” umane, de acele sentimente construite pe un teren gri şi dantelat,nu-ţi pică intocmai uşor când tu doreşti acea siguranţă şi protecţie, care ţi-a lipsit atunci când sinele tău işi forma carapacea fragilă… Carapacea mea e ştearsă de demult, e perforată de amintiri tâmpite şi urâte, de momente gri şi nesigure… Să fiu al naibii, atâtea gânduri pentru un trecut mânjit de trecerea anilor… Simţi că interiorul tău nu mai poate, vrea să se descătuşeze cu ajutorul lacrimilor, dar subconştientul nu mă lasă… oare de ce? pentru că maturitatea precoce m-a doborât, m-a anihilat si mi-a distrus simţurile… Nici corpul nu mai are putere să mă ajute, e prea “şters” pentru aceste minţi bolnave de perfecţiune…

Ascult piesa in surdină, ce mă răscoleşte până în pântecele lovit şi zgâriat de un “el” clonat, dar îmi reaprinde speranţa viitorului… Cuvinte repetate in ecou, ce se joacă haotic cu aerul meu… aerul meu , care imi alimentează zâmbetul cu fericire,linişte si implinire…

Şi cum ziceam… doar dimineaţa… îmi descopăr pântecele virgin…virgin de puritate şi simbioză…

Acum nu fac altceva decat sa inghit in sec acele franturi pe care mi le trimite realitatea, sa observ ca nu sunt decat o piesa buna de schimb, permutata in mii de feluri de acelasi utilizator… Acelasi “utilizator” pe care il doream maruntit de timp, pentru a-mi repara cicatricea adormita pe suflet…

De ce spun ca “pictez”? pentru ca eu singura creez acele imagini imbibate in ulei rafinat, pentru a permite o buna alunecare in timp. Si cand am gandesc ca s-a rincezit  sub ochii mei timpul meu, acel timp dedicat doar tie… Dar nu se merita, pentru ca de data asta am “pictat” haotic si urat, incat mi-e si greata de acele picturi… O repulsie nebuna ma domina si mai pot schimba nimic , posibil ca nici nu-mi doresc sa schimb trecutul, ci eventual voi slefui ceea ce e “ridat”.

De acum e un subiect incheiat acel “el”, pentru ca EU nu mai pot oferi sucul dulceag al unui rasarit de soare…

Mi-am epuizat acea energie de a servi indiferenta la ore matinale, de a trece cu privirea prin cearsaful “dumitale”… Esti liber sa alegi de acum, gandul meu nu te va mai bantui ! vei simti cum e sa fii prins intr-o cusca de reptile , fara arme, fara zambet, fara implinire!

Tind sa cred ca spontaneitatea e cea mai accesibila, doar ea ma poate face sa vibrez in orice moment, te poti lovi de lucruri interesante si palpabile, fara a fi ranite de trecerea timpului…

AM savurat fiecare clipa din vacanta, alaturi de cei dragi, mi-am imbatat corpul cu parfumul oamenilor, mi-am rasfatat simturile cu “picaturi” de senzualitate, am admirat tentatiile exotice…

Cuvintele s-au racit pentru mine, au devenit imune la simturile mele profunde, si nu mi-a ramas decat sa pasesc in alta lume, unde am putut dansa in valul de caldura inabusitor, sub ochii involburati a oamenilor efervescenti… Acum nu vreau decat sa dansez, sa eman in jurul meu acea energie pozitiva, sa fie absorbita instantaneu… Cei drept, am avut parte de momente foarte placute in ultima perioada, unele peste asteptarile mele, dar prefer ca amintirile mele sa le pastrez virginitatea pura si neatinsa de nimeni…pentru ca doar asa  sunt vii si explozive in mine… ACUM pot spune ca sutn degajata, ma simt “pura” in interior, fara reprosuri sau resentimente…nu mai imi ramane de facut decat sa pulsez naturalete in jur…

Ceea ce detin nu imi poate fura nimeni…:)

Te plimbi rănit pe străzile gri,
cu sentimentele lovite de vânt,
cu situaţii de rutină pline cu scrum,
fără vise, fără perspective,
fără pic de limpezire…
Nu am cuvinte de vândut,
nici plăcere de oferit,
dar atitudinea e în floare
mentalitatea e premergătoare,
fără clipe de uitare…
Îmi vindec trupul de vânătăi,
acele vânătăi cauzate
de vorbe “dulci”,
dar în esenţă
gustul amărui
e prezent printre picături reci.
Renaşti, te ridici, ignori, fugi,
plângi, zâmbeşti şi muşti…
muşti cu poftă iluzii de moment,
le simţi aroma efervescentă,
euforică şi extaziată de
acea otravă din suflet,
care zace în pântec..
acel pântec gol,
umplut cu nămol,
macabru vorbind,
sunete ţipând,
mă procreez în al tău sânge
închegat în vene,
congelat de bani, sex şi plăcere…