Restrângere de gânduri

Mi-am decojit corpul de acel strat de piele infectat cu atingeri iluzorii, mi-am şlefuit unghiile cu un strat fin de sclipire, am aruncat hainele “supraponderale” cu amintiri grele, buzele le-am decolorat cu un nud şters de trecerea bruscă a “sclipirilor” de timp, iar fizionomia feţei mi-am curăţat-o cu acele comprese îmbibate în ulei de migdală… Te intrebi ca un muritor de rând ce idee concentrează aceste frânturi de cuvinte, ce se ascunde oare în spatele acestor fapte… chiar te rog, sa îţi adresezi întrebări la infinit, aşa cum şi mintea ta duală reacţionează instinctual, neadoptând acel simţ al raţiunii, fără de care nu poţi trăi într-un echilibru interior… Acel declin emoţional,pe care il expui mai devreme sau mai tarziu, nu mă mai atinge nici până la cel mai orgasmic loc, e ca şi când imunitatea mea capătă contur, îşi asumă acel rol protector împotriva atracţiilor de moment… Oscilaţia gândurilor nu denotă o lipsa de imoralitate, ci mai degrabă un joc bine “jucat”, unde pionul principal esti chiar TU, iar eu doar desenez acel labirint în care te strecori fără conştientizare… O să mă condamni pentru toate piedicile oferite pe tavă, o să doreşti să-mi invadezi slăbiciunile fără incetare…  Nu mă mai tem de oameni “plaţi”,  fără pic de asperitate… nici  de priviri pătimaşe sau de fiinţe fascinante…

Eul meu se complace în a lui stare, în a lui simţire, fără alte alternative mişcătoare… Ştiu foarte bine, nu prea esti capabil să “adulmeci” al meu limbaj plin de culoare

Te auzi?!

Strigătul tău e undeva sub pernă, îl aud intr-o formă suspicioasă, fără să-mi pese de a lui frecvenţă sau vibraţie… Îmi dezleg gândurile în noapte, proiectez imagini mişcătoare, învineţite de timp şi de spaţiu, desenez un cub imperfect şi-l expun în palmă, după care îmi iniţiez al meu plan indescifrabil. Fire de păr se desprind din zare, ce se împletesc cu a mea dorinţă arzătoare… Simţurile mele arse de stimuli androgini, îşi consolidează o nouă fizionomie, o altă viziune… Întrebările oscilante nu mă mai ispitesc atât de tare, le ignor spre a lor splendoare, fără încetare…
Iar TU, un muritor de rând, cu a ta suflare , vei privi o reflexie deformată care îşi plimbă unghiile pe şira spinării de jos în sus, aspirând spre a ta slăbiciune fermecătoare… Şi te laşi prins ca un leu în deplasare, eu îmi amuz gândurile cu al tău “respiro”, îmi las în urmă “cămaşa” purpurie şi te întrebi ce urmează să fie… Aşa rămâi, cu al tău strigăt rămas ca un nod în gât, iar eu păşesc relaxant spre ieşire, cu zâmbetul ascuns subtil sub bărbie… M+am eliberat de a ta “prostie”, acum urmez calea spre a mea fericire…

Revigorare…

O nouă cortină aruncată în faţa mea, unde corpurile oscilante îşi aruncă amprentele pe unde apucă, ajungând în aşa fel, încât îşi dispersează identitatea in cearşafuri străine, nedemne de mângâieri sau de alunecări… Greşelile curg în lanţ, fără linii de pauză sau regăsire, fără meditaţie sau parfum… gerul pe atât de aprig nu a conturat şiraguri de cristale in jurul buzelor uscate, lăsând să se strecoare cuvinte explozive, intrigante, contracarate de “suflete” păgâne…
Te naşti dintr-o firmitura de carne, îţi urmăreşti inconştient evoluţia în palmă, ajungi să te loveşti de acel punct culminant ce îţi înglobeaza tot trecutul intr-o fracţiune de secundă, filtrată de o privire rece, te “stingi” uşor odată cu acele infecte  iluzii…dar cel mai important lucru e să te trezesti…să te trezeşti din beţia asta de simţuri, de cuvinte, de flash-uri… să o iei de la capat pare destul de compromiţător, imposibil pentru unii, dar să absorbi “eul” din tine, să-ti nu mai pese de orice corp prezent pe lângă tine, e posibil cât ai face un duş cu apă rece… poate că pe moment “simturile” devin amorţite, dar odată ce ele revin la normal, îsi gustă corpul altfel, alunecând prin vene, prin interior căutând esenţa… “esenţa” nu zace în mine, nici în tine, ci e pretutindeni… e acolo unde vreau… şi vreau să ma scutesc de tot ce mă irită: de oameni, de priviri tâmpite si de pălării… sofisticat?! e mai neted ca marea… marea ta ce se revarsă în a ta duhoare…

…adâncuri…

Să fugi ca o nebună printre “cadavre” excitate nu ţi-ar ajuta cu nimic, în ciuda faptului că ele se prind ca un scai uzat de piciorul tău… Prinde  aerul în pumnul tău şi inhalează-l, simte  euforia zgomotelor din jurul tău, fără a  atinge timpanul cu acele zgârieturi insuportabile lăsate de unghii…

Vorbesc prostii, sunt doar nişte rămăşite rupte din mine, din tine… te uiţi ciudat la mine, ca şi când aş arunca cu o pulbere cenuşie pe trupul tău bolnăvicios… Privirea ta stricată îşi regăseşte consolarea în acele imagini banale, absorbite de toţi şi toate… şi te intrebi ca un necunoscător ce a fost în mintea ta când ai imbrăţişat acel corp călit de timp, ce tremura la o atingere subtilă…

Ecoul răsunător îl presimt până în stomac, jonglând cu sunetele aruncate în voia simţurilor, fără pic de noroi, fără pic de rană… astfel, acel drum al cunoaşterii se prelinge de-a lungul venelor, de la firul de păr până la degetul mic al piciorului… şi strângi cu putere din mâini, îţi infăşori puterea în cearşaful alb şi rece, şifonat de gândurile tale explozive…

Lumea străina de pe stradă mă priveşte atât de profund în oglinda ochilor, ca şi când ar vrea să rupă un şablon prelucrat cu slăbiciuni… un şablon luat ca drept reper în descifrarea minţii… acel şablon pe care îl las la voia intâmplării, e doar o “epidermă” rigidă care nu face altceva decât să-mi protejeze esenţa preschimbată într-o sămânţă… care evoluează,creşte, se metamorfozează, dispare … şi apare în MINE!

 

Un anost asiduu…

Mă grăbesc în direcţii inutile, cam neşlefuite… Mă joc cu o carte cam uzată, aceleaşi stări ce se coc in situaţii explozive şi tot mă lovesc de persoane hilare… Greşesc, mă confrunt cu situaţii limită şi îmi vine să arunc cărţile pe masă… Toţi trag de mine, hainele mele se vor rupe la un moment dat de atâtea constrângeri, încât voi fii nevoită să mă dezbrac … să mă dezbrac de hainele învechite, râncezite de voi… Te plictiseşti de atâtea palpitaţii, lumea te crede prea proastă dacă nu eşti pe linia bună, dar de ce mi-ar păsa? Lumea e mai perversă ca orice fum, te atinge acolo unde crede ea că e cel mai bine, dar de fapt e doar un râs ascuns al ei bucurându-se văzându-te cum te scufunzi in ceaţă… Mă uit în gol si văd sunete hidoase  ce mă ispitesc … Lumea e tot mai asiduă, a ajuns in acel moment când “libidoul” ei e la cote maxime, şi când zic asta, nu mă înşel, grotescul e tot mai perseverent… Să ajungi să te rezumi doar la o stare mediocră e chiar strigător la cer… Şi mai aveţi pretenţia să fiţi la un nivel înalt… când toţi îşi expun caracterele deshidratate pe tavă…

Schimbaţi-vă garderoba!!!

Aud din ce în ce mai multe sunete absurde, fără pic de nuanţă, fără rafinament sau fineţe… Lumea mea e construită intr-o manieră ideală temperamentului meu, este consolidată din cărămizi vişinii, putin arse la suprafaţă, dar foarte rezistente in interior… Unii nebuni se zbat ca nişte peşti pe uscat, încercând să spargă cu dinţii o cărămidă, două…  Şi încearcă, încearcă, până când sângele se coagulează cu a lor indiferenţă…

Timpul se sfărâmă, lasând in urmă doar nişte dâre lungi de fantezie şi plăcere, iar eu nu fac altceva decât să-mi situez mintea şi trupul la nivelul timpului prezent… Acel ocol nemărginit al invidiei, al superficialităţii, al ignoranţei, al cuvintelor  deocheate, nu mă mai sperie deloc… pentru ca acel drum vi l-aţi ales VOI, chiar voi, dragii mei… Poate sunt senilă, sau puţin tembelă, dar nu şi oarbă… Eu nu am nicio vină că mintea voastră nu poate relaţiona cu gândurile sau simţurile mele… Ambalajul sufletului meu, deşi e bine conceput, am ştiut să trezesc în mine acel simţ estetic de care mulţi de îndoiau de el… E atât de simplu să te foloseşti cu tact de un “personaj”, dar e pe atât de greu să revii la propriile tale valori … Pentru ca nu poţi jongla toata viaţa cu acele cuvinte uzate, sau cu aceleaşi păpuşi demodate… E vremea să mai explodez din această lume destul de plată şi plină de oameni prost “îmbrăcaţi” cu haine pictate haotic…  Deja s-a instalat frigul, e vremea să vă măriţi garderoba cu haine noi, concepute din mai multe straturi … Straturi fabricate din gânduri picante, tâmpite, superficiale si invechite…

Schimbaţi-vă garderoba, vă rog frumos!

Punct “.”

Simt nevoia să-mi chinui propriile instincte,

să mă detaşez de figuri comune,

                                    de vicii nebune,

                    care dăinuiesc în corpuri imune…

Mintea mea trebuie resetată, pentru a putea exploata alte feţe “blânde” sau alte caractere … Să te loveşti de aceleaşi “greşeli” umane, de acele sentimente construite pe un teren gri şi dantelat,nu-ţi pică intocmai uşor când tu doreşti acea siguranţă şi protecţie, care ţi-a lipsit atunci când sinele tău işi forma carapacea fragilă… Carapacea mea e ştearsă de demult, e perforată de amintiri tâmpite şi urâte, de momente gri şi nesigure… Să fiu al naibii, atâtea gânduri pentru un trecut mânjit de trecerea anilor… Simţi că interiorul tău nu mai poate, vrea să se descătuşeze cu ajutorul lacrimilor, dar subconştientul nu mă lasă… oare de ce? pentru că maturitatea precoce m-a doborât, m-a anihilat si mi-a distrus simţurile… Nici corpul nu mai are putere să mă ajute, e prea “şters” pentru aceste minţi bolnave de perfecţiune…

Ascult piesa in surdină, ce mă răscoleşte până în pântecele lovit şi zgâriat de un “el” clonat, dar îmi reaprinde speranţa viitorului… Cuvinte repetate in ecou, ce se joacă haotic cu aerul meu… aerul meu , care imi alimentează zâmbetul cu fericire,linişte si implinire…

Un pântec străin…

Dimineaţa… Îmi îmbăt trupul cu apa rece, aburii ameţiţi se desfac pe curbele fine ale trupului, după care alerg ca într-un foc continuu spre o altă camera obscură… Mă trântesc în pat, arunc hainele in sus, cearşaful simte deja parfumul degajat de vocile reci şi alerg… caut acel punct ţintă ce m-ar ghida spre sâmburele de adevăr, dar de fapt mintea mea bolnavă se strecoară, fără a percepe răul creat de mine, care se întoarce împotriva mea… E ca şi când aş fi dat naştere la o nouă creatură, iar la scurt timp să constant ca acel tot unitar nu e decât o ambiţie lucidă, care s-a transformat într-o inhibiţie prostească… Sunt greu de înţeles?… Sunt de fapt un sandviş picant, pe care l-ar gusta oricine s-ar crede mai dotat mintal, dar de fapt nu-şi permit decât acei care au muşcat viaţa cu asalt, fără inhibiţii… Viaţa e încă în formare, mai trebuie să-mi arunc şi azi, şi mâine, hainele care imi protejează sinele…

Şi cum ziceam… doar dimineaţa… îmi descopăr pântecele virgin…virgin de puritate şi simbioză…

Pictez…

Doar ganduri si vise intruchipate in chip frumos se renasc in mintea mea… Pentru ca “acea” atentie pe care mi-o acorda era transfigurata intr-o clipa inedita, traita cu intensitate, si fara scame deranjante…

Acum nu fac altceva decat sa inghit in sec acele franturi pe care mi le trimite realitatea, sa observ ca nu sunt decat o piesa buna de schimb, permutata in mii de feluri de acelasi utilizator… Acelasi “utilizator” pe care il doream maruntit de timp, pentru a-mi repara cicatricea adormita pe suflet…

De ce spun ca “pictez”? pentru ca eu singura creez acele imagini imbibate in ulei rafinat, pentru a permite o buna alunecare in timp. Si cand am gandesc ca s-a rincezit  sub ochii mei timpul meu, acel timp dedicat doar tie… Dar nu se merita, pentru ca de data asta am “pictat” haotic si urat, incat mi-e si greata de acele picturi… O repulsie nebuna ma domina si mai pot schimba nimic , posibil ca nici nu-mi doresc sa schimb trecutul, ci eventual voi slefui ceea ce e “ridat”.

De acum e un subiect incheiat acel “el”, pentru ca EU nu mai pot oferi sucul dulceag al unui rasarit de soare…

Mi-am epuizat acea energie de a servi indiferenta la ore matinale, de a trece cu privirea prin cearsaful “dumitale”… Esti liber sa alegi de acum, gandul meu nu te va mai bantui ! vei simti cum e sa fii prins intr-o cusca de reptile , fara arme, fara zambet, fara implinire!

Placearea…

Placearea… e de partea mea…

Tind sa cred ca spontaneitatea e cea mai accesibila, doar ea ma poate face sa vibrez in orice moment, te poti lovi de lucruri interesante si palpabile, fara a fi ranite de trecerea timpului…

AM savurat fiecare clipa din vacanta, alaturi de cei dragi, mi-am imbatat corpul cu parfumul oamenilor, mi-am rasfatat simturile cu “picaturi” de senzualitate, am admirat tentatiile exotice…

Cuvintele s-au racit pentru mine, au devenit imune la simturile mele profunde, si nu mi-a ramas decat sa pasesc in alta lume, unde am putut dansa in valul de caldura inabusitor, sub ochii involburati a oamenilor efervescenti… Acum nu vreau decat sa dansez, sa eman in jurul meu acea energie pozitiva, sa fie absorbita instantaneu… Cei drept, am avut parte de momente foarte placute in ultima perioada, unele peste asteptarile mele, dar prefer ca amintirile mele sa le pastrez virginitatea pura si neatinsa de nimeni…pentru ca doar asa  sunt vii si explozive in mine… ACUM pot spune ca sutn degajata, ma simt “pura” in interior, fara reprosuri sau resentimente…nu mai imi ramane de facut decat sa pulsez naturalete in jur…

Ceea ce detin nu imi poate fura nimeni…:)